duminică, 14 decembrie 2014

- 'Paradox' - (+16)

   Îmi încep activitatea pe blog cu acest fanfic, cuplul fiind Minato-Kushina. Pentru început, aș avea de zis că nu dețin nici un personaj din seria Naruto (c) Masashi Kishimoto (oh captain obvious). Trebuie să recunosc, nu sunt o persoană romantică și nici o împătimită a acestui gen, când vine vorba de citit/filme/seriale, dar sper să pot transpune corespunzător acest gen în al meu fic. ^^ Aștept păreri.
MULȚUMESC CĂ AȚI TRECUT PE AICI ȘI LECTURĂ PLĂCUTĂ
HAVE A NICE DAY/NIGHT xx

PARADOX
CAPITOLUL 1                                                          

       Se spune că fetele sunt ființe naive care se îndrăgostesc la fiecare pas, căzând cu totul în acest abis care poate avea urmări bune sau rele, de cele mai multe ori rele. Atunci când fetele se află în fața băiatului mult visat, crush-ul suprem, dorința cea mai mare, se pierd cu firea. Parcă inima lor zvâcnește, gata să explodeze, genunchii tremurânzi abia mai ținând greutatea corporală și obrajii capătă o nuanță rozalie, asemeni cerului la asfințit. Acestea, dragă frate, sunt trăirile majorității fetelor, care susțin că fără dragoste nu există nimic, care practic, se simt singure fără un băiat în preajmă care să le șoptească nimicuri dulci, sau cel puțin asta am înteles din toate cărțile siropoase din biblioteca mamei. Dacă m-ai întreba pe mine ce înseamnă dragostea și cum se manifesta ea, dar și atracția fizică, mi-e teamă că n-aș știi să-ți răspund. Câteodată mă gândesc că poate sunt atrasă de fete, ceea ce nu-mi place, pentru că le-aș răni cu personalitatea mea rece, bătăioasă, ele ar avea nevoie de afecțiune, dar eu încă nu cunosc acest cuvânt. Câteodată mă gândesc că sunt sortită singurătății, că destinul e cel care a decis ca eu să fiu în situația de față. Tot ce pot spune e că am situația sub control, și așa va și rămâne. Mâine va fi un nou început. Începutul unei rutine care încetul cu încetul mă va consuma. Voi fi înconjurată de fețe necunoscute, care nu emit nici o undă de caldură, nici un zâmbet, nici o expresie. Urează-mi succes. Te iubesc.
-Kushina 14/09/2014
...

       „Ino, uite, uite, ea este tipa despre care îți povesteam!” „Hm, vulpea, nu?” „Ea, ea. Nu știu cum poate rezista singură. Am auzit că fratele ei murise în urmă cu 7 ani ucis de tuberculoză, iar părinții ei asasinați. Trebuie să fi fost tragic.. Se aud vorbe prin liceu cum că ar avea un jurnal în care îi scrie gânduri fratelui său. Trebuie să-ți mărturisesc, îmi e milă de ea.” spuse Sakura, mimând cum își șterge o lacrimă de la colțul ochiului. „Jură-te! Dumnezeule mare.. Păi, măcar are bani. Își poate permite orice, copilul unei case bogate, ce te poți aștepta.. Nu-i de mirare ca nu vorbește cu nimeni. Pare atât de îngâmfată. Poate că își merita soarta.” „Poate că ai dreptate.. Și nici nu o văd atât de frumoasă, nu înțeleg de ce frații Uchiha o tot pomenesc. Eu n-aș umbla după ea nici de m-ai plăti îndeajuns încât să-mi cumpăr ceva de la Prada.

       -  Mă scuzați, domnișoarelor. Mândriile voastre sfărâmate îmi blochează drumul către clasă, ce-ar fi să vă continuați această conversație de natură mediocră în altă parte? Mulțumesc, răspund eu mai răutăcios decât doream, cu un zâmbet șiret pe buze, ușor încruntată. 

       De îndată ce am rostit aceste cuvinte Sakura Haruno și Yamanaka Ino, frumușelele liceului, pufniră și se retraseră în clasă.
       Mă prefac complet neafectată de vorbele lor, când în realitate ele mă doboară, mă fac să mă simt mizerabil. Îmi merit soarta.. Așa să fie? La fel procedez și eu, așezându-mă în veșnicul meu loc, ultima bancă pe rândul de lângă geam. Iubeam acel loc, eram ferită din raza discuțiilor total prostești ale celorlaltor fete și de avioanele de hârtie „propulsate” de către puținii băieți din clasa mea, dar și eu proști, sărăcuții. Puteam veghea cerul, cel mai frumos lucru de pe lumea asta, cel care m-a supravegheat întotdeauna, cel care îmi aduce aminte de fratele meu, toate acele culori. Fratele meu era un pictor extrem de talentat, pe lângă veniturile pe care le încasa din afacerea sa, organiza expoziții de artă și vindea tablouri pictate de el. Păstrase două tablouri: unul cu cerul în momentul apusului (care se află în camera mea) și unul cu mine în trei faze, și anume când aveam 4-5 ani, când aveam 9-10 ani și o fază cu mine cum arăt în prezent, 16-17 ani. Acel tablou este învăluit de o alură de mister din două motive. Fratele meu murise pe când aveam 10 ani, deci singurele faze pe care le prinse sunt primele două. Aș fi foarte curioasă să văd cum mă plăsmuise în ultima fază, probabil pe baza imaginației sale, păcat că tabloul este de negăsit. Unii oameni din familie au presupus că a fost furat, alții că Nagato l-ar fi ascuns de ochii lumii. Pufnesc ușor amuzată. Deci încă mi se mai spune vulpea. După atâția ani.. Sasuke Uchiha chiar avu ceva imaginație când îmi dădu această poreclă la grădiniță, după ce în timpul jocului de șah alături de el am utilizat toate șiretlicurile posibile pentru a câștiga. Sasuke.. era un copil deștept, un copil bun. Păcat că a fost contaminat de virusul „femei și fumat”. 
       Șirul de gânduri îmi e perturbat de vocea doamnei Kurenai, profesoara de fizică, care tocmai mă invită să rezolv o problemă la fizică. Toate privirile au fost ațintite asupra mea, așteptând cel mai probabil să mă ridic. Zis și făcut. Mă ridic și mă îndrept către tablă, citind cu atenție cerința problemei. Problema în sine nu era grea, însă mă enervau șușotelile din clasă, unele dintre ele fiind de-a dreptul dezgustătoare. „Arată mult prea bine pentru vârsta ei.” „Frate, uită-te ce picioare are, măiculiță!” „Pun pariu că nu mai e virgină.” La terminarea problemei stomacul meu era întors pe dos. Aștept aprobarea doamnei Kurenai referitoare la rezultatul problemei, îi zâmbesc după care mă îndrept către banca mea. Pe drum, aud un oftat din partea colegului mei din a III a bancă, Suigetsu, după care scoate un „Mmmm”. Ei bine, răbdarea mea ajunsese la limite. Zâmbetul lui tâmp fu de îndată șters de pe față la vederea privirii pe care i-am aruncat-o. Trebuie să recunosc, eram destul de bună la amenințat și indimidat persoane din priviri.
       Academie de elită, zici. Elevi respectuoși, preocupați de școală, zici. La tot pasul dădeam de persoane care făceau schimb de salivă și se atingeau unde nu trebuie pe holuri. Cel mai probabil voi vedea aceste formațiuni de persoane o săptămână-două, după care fiecare se va sătura de fiecare și își va găsi pe altcineva. Când mă gândesc că-
       -    Mă bucur că am fost prin preajmă. Ar fi fost prea păcat să apară vreo zgârietură pe pielea ta fină, rostise un băiat înalt, mult mai înalt decât mine, cu părul blond ușor ciufulit, ochi albaștri precum cerul în zilele cele mai senine și cu un zâmbet cald pe buze, care tocmai mă salvase, scoțându-mă din raza scării metalice, pe care o împinde unul de elevi din joacă, în încercarea de a-și lovi un prieten.
       -    Me-Mersi.. răspund eu după ce mă dezmeticesc, fiind vrăjită de ochii săi.
       Conștientizez că eram mult prea apropiată de el, mâna sa aflândule pe talia mea, pentru a mă susține. Pufnesc și mă îndepărtez. „ Bună treabă, Cassanova. Bănuiesc că ar trebui să-ți mulțumesc.” Răspunsul fu ceva ce mă șocă. „Pentru nimic, plăcerea a fost de partea mea, Kushina.” Zise băiatul, zâmbindu-mi, după care își continuă drumul către partea opusă față de cea în care mergeam eu. Mi-a.. spus pe nume. Îmi.. știe numele. Nu credeam că e atât de plăcut să-mi zică cineva din școală pe nume, mai ales în felul în care a zis-o el. Avea vocea atât de groasă, de catifelată, parcă mi-ar fi rostit numele.. cu drag.
       „Oi, Minato, netrebnicule, bună treabă, ai atins-o pe vulpe. Ia spune-ne, miroase bine? E la fel de frumoasă și de aproape?” au fost vorbele pline de entuziasm ale unor băieți de pe coridor, însă băiatul blond nici că nu le băgă în seamă. Minato, așadar.. Îmi dau seama că mă holbam la el îndepărtându-se de mine, după care mă „trezesc” din stare în care mă induse și mă duc în cealaltă parte a holului, sprijinindu-mă de peretele de la colțul acestuia, undeva unde nu mă poate vedea mine. O mână mi-o pun la inimă, pentru a putea liniști bătăile nebunești ale inimi provocate de adrenalina de adineaori și o mână mi-o pun la gură, pentru a-mi simți obrajii care ardeau și pentru a-mi face gâfâielile neauzite. Ce.. naiba?



vineri, 28 noiembrie 2014

Uhm haaay

Un „blog” de care nu prea cred că o să audă lumea, but I don't mind. Created for entertaiment only. Mă plictisesc, și nu-mi place să mă plictisesc. Voi posta tot ce-mi trece prin cap, gen ceva ce am scris in ziua respectivă, sau mai demult, fanfic-uri/one-shot-uri, review-uri și discuții pe tema unor seriale/filme/manga/anime-uri șiiiii evenimente care m-au amuzat sau m-au bulversat în ziua respectivă, pentru că am o VIAȚĂ INTERESANTĂ, deloc PLICTISITOARE și sunt sigură că veți citi cu tot ce voi scrie aici. Până îmi voi împărtăși ceva, FORȚA fie cu voi.
*Și legat de titlu, we all have sassy moments, titlul e pus din lipsă de inspirație și timp. Sorry #staysassy